Things even out (Herbert Franke /Bester)

reteaua-gandurilor2

Am cumparat cartea lui Herbert Franke “Reteaua Gandurilor” deoarece aveam chef de ceva mai subtirel, iar titlul mi s-a parut foarte atragator (in mintea mea se produsese o scurta confuzie cu celalalt Herbert, dar cu putin ajutor a fost elucidata).  Asta se intampla acum aproximativ o saptamana, iar cartea continua sa stea rastignita cu bratele deschise pe birou, pentru ca m-am impotmolit “la jumatate de drum”, si sanse sa o reiau nu stiu daca sunt. Primul capitol ma prinsese bine, eram curioasa sa aflu mai multe despre noua civilizatie descoperita si despre cam cat de periculoasa si interesanta esta ea, dar cand am vazut ca Franke o termina repede cu dialogul, eram din start descumpanita (Ce faci? De ce te opresti? Unde pleci?- situatia clasica in care asteptarile cititorului sunt altele decat ce ofera cartea), si am sperat ca macar in capitolele urmatoare sa dezlege misterul, insa nu s-a intamplat asa, prinzandu-ma in lungi pasaje descriptive, greoaie, stangace, in genul celor pe care scriitorul le face atunci cand incearca sa convinga cititorul de o realitate in care nici el nu crede foarte mult.

Probabil este genul de carte care-ti ofera cheia povestii fix in ultimul capitol, iar calitatea ei consta in masura in care reuseste sa smulga acea reactie de uimire de tip “Uau! Deci asta era!” (am mai citit astfel de carti, care-au inceput pe plus, s-au desfasurat pe minus, dar s-au sfarsit iar pe plus, si n-am regretat ca le-am terminat- probabil aici e vorba de o lipsa de disponibilitate). Sau, mai simplu, nu m-a prins pe mine si gata.

_______________________________________________________________________________

alfred-bester_omul-demolat

Dupa mica dezamagire cu Reteaua Gandurilor, a venit, insa, o imensa satisfactie in urma parcurgerii cartii lui Bester, “Omul demolat” (la recomandarea lui kyodnb, de care-am sa mai ascult pe viitor!). M29_asimov-a amuzat putin, pentru ca firul narativ principal (investigarea unei crime intr-o societate in care de multi ani asa ceva nu mai fusese posibil, pe de o parte datorita masurilor eugenice, si pe de alta parte datorita controlului pe care posibilitatea citirii gandurilor si anticiparii intentiilor criminale, le exercita asupra asa zisisilor “normali”), continua intr-o oarecare masura stilul cartii pe care am citit-o anterior, si care mi-a placut, iar, destul de mult, “Soarele gol” (Asimov). Si am zis “fir narativ principal”, pentru ca de fapt cartea cuprinde si un plan secundar, psihologic profund (ce ofera explicatiile necesare, fie pent0ru a intelege anumite aspecte ale lumii- cum ar fi teoria pulsiunilor vietii si mortii, ce determina in proportii diferite structura psihica si comportamentul-, fie pentru a deslusi chiar sensul povestii). Pastrand firul, dar de data aceasta al asociatiilor, cand am inceput cartea si am dat peste prima secventa in care magnatul Ben Reich era psihanalizat in urma unui cosmar caruia nu reusea sa-i dea de cap (- Cosmaruri?, – Idiotule, sondeaza-ma si afla singur!- am hohotit putin la replica  asta), mi-a venit inevitabil in minte “Poarta” (Pohl).

Un roman thriller SF psihologic (nu neaparat in ordinea asta), construit in jurul unei povesti politiste, care imbraca la randul ei nu sambure filosofic ce trateaza natura umana, trauma, menicanismele prin care facem fata traumei, fuga de sine si iluzia realitatii in care toti traim, ne-o construim pentru a ne apara de ceea ce nu dorim sa aflam/sa acceptam.

  • Este destul de accesibil pentru a fi citit ca o “aventura”, ca o carte clasica in care se comite o crima, iar criminalul trebuie deconspirat si pedepsit (si ce pedeapsa… ne-am putea imagina vreodata cum este sa innebunesti, psihicul sa fie cuprins de haos, iar constiinta sa ramana lucida, un martor interior tacut, ce asista neputincios la intregul proces? Un pret pe masura inconstientiei);
  • destul de creativ construit, pentru a pune rotitele imaginatiei in functiune si imbratisa o realitate alternativa, in care citirea gandurilor este posibila (in carte exista pasaje “delicioase” in care discutiile dintre personaje se desfasoara pe trei planuri concomitent, alcatuite in structuri de comunicare liniare, clasice, sau sub alte forme, din ce in ce mai complexe- o joaca sa le urmaresti) iar crimele sunt rezolvate de o masinarie complexa, in fata careia dovezile cu privire la mobil, arma si ocazie trebuie as fie destul de solide pentru a lansa o acuzatie (iar Bester a fost foarte iscusit in a mentine secretul cu privire la doua dintre ele, dezvaluirea lor fiind o revelatie, chiar si in conditiile in care noi, cititorii, stiam de la inceput cam cum s-a desfasurat totul);
  • si este destul de inteligent construit pentru a oferi oricarui cititor ceva material de procesat dupa terminarea lui. De exemplu, inca de la primele capitole, cand se planuia faimoasa crima, mi-a dat de gandit un paradox: daca in prezent, mesajele subliminale sunt considerate paraziti ce bruiaza gandirea si realizarea alegerilor in mod constient si responsabil, iata ca privite din alta perspectiva, aceste mesaje repetitive si obsedante pot fi de mare folos atunci cand adevaratele ganduri si intentii trebuie ascunse.

In afara de actiune, perfect dozata si bine sustinuta de tensiune si suspans, ponderata initial cu cateva informatii la inceputul fiecarui capitol, menite sa ne introduca in atmosfera acelor timpuri, cartea mai are un punct forte (ca si cand n-ar fi avut destule!), anume personajele, care sunt foarte bine conturate, sunt vii, se dezvaluie si le cunoastem din interactiunea unora cu celelalte (si nu din descrieri sterile), exact ca in realitate. N-am sa mi-i scot prea curand din minte pe prefectul Powell, Esper 1, inteligent, fermecator, seductiv, manipulativ si totusi atat de principial (si foarte burlac in cautarea alesei lui), sau pe Maria, cu jocurile si gasca ei hedonista, in decoruri in care se confundau voluptatea si lascivitatea, sau pe Barbara, tanara traumatizata de moarta tatalui ei, care pentru a-si reveni este nevoita sa parcurga din nou drumul dezvoltarii psihice (intre ea si Powell se naste o relatie foarte interesanta, numai buna de decodificat si interpretat).

Finalul simetric, care inchide in mod ciclic romanul, este perfect si da iar senzatia aceea de roman bine inchegat, coerent, echilibrat si care reusit sa-si poarte mesajul pana la cititor. In mod clar, clasamentele mele in ceea ce priveste sf-urile vor suferi niste schimbari.

PS: imaginea de pe coperta 1 a cartii mi-a adus aminte de filmul “The Fountain” (nu chiar intamplator, pentru ca cel putin planul psihologic se leaga intr- o oareacare masura de subiectul filmului- constiinta, evolutie, transformare, salvare, etc.).

the_fountain21

20 Comments

  1. Hmmm, am citit ceva Herbert W. Franke demult… si singura amintire care mi-a ramas este senzatia de extrema plictiseala… 🙁
    Bester este exact la capatul opus: nu l-am putut lasa din mana. Un alt titlu fffff bun este “The Stars My Destination”… poate le vine o idee celor de la Nemira 😀

  2. Daca il convingem pe Vlad poate ne pune o pila la “boieri”.(:

  3. tare de mult am citit franke… stiu ca imi placusera niste povestiri de-ale lui… dar parca si reteaua mi-a placut. m-ai facut curios. o sa o caut. mi-aduc aminte ca imi placea tare mult cum suna titlul in germana: “die gendanke netz”

  4. Si eu am o experienta asemanatoare cu Zona Zero (Zone Null).Citit cam jumatate, si apoi uitata printr-un colt al bibliotecii.

  5. am citit-o tare de mult. practic, primele trei capitole prezinta cate o povestire separata, aparent fara nici o legatura una cu alta, dar pentru cine are rabdarea sa parcurga si restul cartii, toate treburile se vor lamuri in ultimul capitol. MI-a placut enorm dar asta nu inseamna ca pe altii nu-i poate plictisi, parerea mea este ca merita atentie…

  6. aspoiu, de-asta le-am si pus “impreuna”, pentru ca imediat dupa ce am inceput “Omul…” mi-a parut total opusa fata de “Reteaua…”; nu doream sa se mai termine “Omul demolat” si totusi voiam sa ajung la final ca sa vad cum se …. termina. :))

    jeje, de obicei incerc sa nu las cartile neterminate (de obicei!), indiferent cat de plictisitoare sunt; uneori le-am reluat si dupa cateva saptamani, macar sa stiu si eu care-i treaba cu ele. Dar de data asta, cu atatea tentatii in jurul meu, am cedat. 😀

    Horia, omul cu caruta- deci intuisem bine.. trebuia sa am rabdare pana la ultimul capitol. 😀

  7. de o bucata de vreme m-am tot intrebat de ce baietii de la distrugatorii de mituri nu incearca sa rezolve in felul lor scena crimei din Omul demolat, adica daca se poate sa omori pe cineva folosind mijloacele folosite in carte. si, credete sau nu, acum ceva ani am citit reteaua gandurilor si omul demolat in aceeasi succesiune ca cea de aici. merita citite amandoua

  8. Hm, buna idee! Tin minte un experiment al lor cu bomboanele mentos si cola. Rezultatul era cam infricosator. Cred ca ar fi putut produce ceva vatamari corporale. 😀 Pe mine m-a impresionat ultima parte, deznodamantul… sensul “demolarii”, si multe alte lucruri maruntele din carte care m-au pus pe ganduri.

  9. Ciudat… Eu am avut taman senzatiile inverse: Franke mi-a placut foarte mult (atit Reteaua gindurilor, dar si celelalte romane care i-au fost traduse in romana); in schimb, Omul demolat nu mi-a placut deloc, nu a iesit cu nimic in fata. Genul ala de roman dupa care spui “huh?”. Dar asta sunt eu…

  10. Mie mi s-a parut senzationala Reteaua gandurilor! Da’ senzationala rau! Am citit-o in clasa a IX-a, e adevarat, insa am ramas marcata de ea…

  11. 🙁 Ma determinati sa incerc o re-lectura …

  12. Mi-a plăcut şi reţeau gândurilor, dar în comparaţie cu Capcana de sticlă este slăbuţă, despre Omul demolat numai de bine

  13. capcana de sticla… am editia de la dacia, din 92. dar parca totusi reteaua gindurilor mi-a placut mai mult. sau erau alte vremuri? zona zero imi suna cunoscut. unde-o fi aparut?

  14. aspoiu: “Ma determinati sa incerc o re-lectura …”

    iar pe mine sa-mi schimb nicknameul in “Pastravita”, caci nu-i prima data cand mi se intampla sa nu ma prinda o carte, care in general (observ), e apreciata.

    Nu stiu daca-i vorba de alte vremuri, aici n-am ce spune, dar stiu ca mai conteaza ce-ai citit inainte, in ce punct lasi cartea din mana, si ce citesti imediat dupa (+ lucruri ce tin de structura interioara si afinitatile cititorului). Comparativ, Reteaua mi-a parut (dupa 100+ pagini parcurse) obositoare (chiar daca in primul capitol muream de nerabdare sa aflu mai multe) si lipsita de acel sparkle care sa ma tina legata de ea.
    Si cred ca mai conteaza si stilul scriitorului, normal (dincolo de subiect/poveste), caci Pohl vad ca ma tine curioasa 50 de pagini povestindu-mi despre cam cat de grea-i viata intr-o nava in care se inghesuie patru suflete: un barbat (cam mizantrop asa, si cu dor de duca) cu nevasta-sa (careia-i cam place alcoolul), impreuna cu socra-su si sora neveste-sii (aflata in plina expansiune pubertara), si asta dupa ce primul capitol fusese cam boring (iar, comparativ cu Reteaua). :))

  15. Zona zero a aparut la editura Univers in 1988.
    @Feeria-suna misto “Pastravita”,try it!

  16. @D-Ciuma Alba a aparut in 1993 si e scrisa de Frank Herbert,celebrul autor al Dunelor.

  17. Pingback: 3 X Philip K. Dick (1) « Cititor SF

  18. Domnita cu pricina, precum la confundat pe H. Franke cu F. Herbert a confundat si genul…Cartea e foarte buna, insa madam dorea sa citeasca un sirop gen Sandra Brown (nu Bullock) :):):)

  19. @fachelman
    Nu stiu de unde ai dedus tu lucrurile de mai sus… dar sugerez ca data viitoare cand simti nevoia sa ai opinii, sa te exprimi in alt mod. “Madam” nu si-a insultat cititorii, asa ca si ei ar putea sa faca acelasi lucru.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu