Vindecatorul – Sebastian A. Corn

Trebuie sa recunosc ca dupa ce am dus pina la capat lectura Vindecatorului lui Sebastian A. Corn, scriitor ce publica sub pseudonim, ma stapanesc niscaiva sentimente contradictorii. Insa trebuie sa ne intelegem de la inceput. Din punct de vedere al construirii frazei si al textului in general nu i se poate reprosa autorului nicio exprimare defectuoasa si nici prezenta vreunui cuvint prin care sa reinventeze limba romana. Sebastian A .Corn a publicat primele texte in 1993 in vestita revista, Jurnal SF urmand apoi Anticipatia, Nautilus si lista continua. Dintre premii as aminti Premiul pentru Debutul European la Eurocon, Glasgow, 1995, si Marele premiu al editurii Nemira in 1997 cu romanul “Sa ma tai cu taişul bisturiului tau, scrise Josephine“, pentru  “Imperiul Marelui Graal” decernandu-i-se premiul Vladimir Colin in 2006.

Inca de la inceputul romanului poti banui ca povestea are potential iar tavalugul intamplarilor ulterioare, dupa plecarea in calatorie a lui Krog, care se transforma dintr-un bulgare de zapada intr-o adevarata avalansa de zapada, dovedesc acest lucru. Avem o povestire in care scriitorul si-a imaginat modul in care s-a raspandit graiul omenesc, poveste presarata cu o serie de necunoscute, neelucidate insa pina la final, dimpotriva aura de mister adancindu-se. Cred ca am putea incadra romanul ca fiind unul fantasy insa nu trebuie sa ne lasam inselati de aceasta categorisire pentru ca in fapt textul ascunde mai multe trimiteri si idei decat ar parea la o rasfoire sumara. Nu stiu daca autorul si-a dorit sau nu, insa nu o data m-am trezit facand legatura intre lunga aventura a lu Krog si modul in care a influentat el soarta triburilor intalnite cu influenta (teoretica, cel putin) pe care a avut-o Iisus asupra omenirii. Poate m-am dus eu cu gindul prea departe insa impresia a existat destul de des.

De ce sentimente contradictorii? Pentru ca am sperat ca unele intrebari sa capete un raspuns mai clar, pentru ca am sperat la o carte cu o actiune mai febrila. Este adevarat, avem parte de ceva lupte pe parcurs, o batalie finala si ceva urmariri insa nu prea m-au multumit. Unde mai pui ca la un moment dat calatoria initiatica a lui Krog incepe sa devina monotona, si desi personajele se schimba continuu, planul de desfasurare a evenimentelor se pastreaza cam in aceleasi coordonate. Eroul nostru strabate de fapt intregul glob de astazi, intrand in contact cu diverse comunitati, migratoare sau nu, de la un triburi alcatuite doar din femei, adevarate amazoane ale preistoricului, pina la oameni ce traiesc in munti, in mlastini, stramosi ai pigmeilor, ai beduinilor, eschimosilor, fiecare dintre acestia cu obiceiurile, ritualurile specifice si sa nu uitam, vindecatorul propriu.

De ce Vindecatorul şi nu Ucigasul, sau toiagul Tatalui? Pentru ca insusi Krog, in ciuda celor care se spune despre el si ceea ce este considerat a fi, este de fapt, in esenta, un Vindecator special. Disipeaza, prin cuvintele pe care le creeaza in minte, orice bariera de comunicare ce ar putea aparea intre triburile preistorice, conducand la inventarea cuvintului si a limbajului. Pina la finalul romanului suntem partasi la trecerea in legenda a lui Krog, aventura sa fiind pe buzele tuturor si inflacarand mintile sustinatorilor dar si starnind controverse si ridicandu-i impotriva adversari. Nu de putine ori acesta dar si cititorul este surprins sa constate ca multe dintre triburile intalnite stiau ca urmau sa-l intalneasca si aflasera deja de faptele si intamplarile prin care a trecut, desi teoretic era imposibil. Doar daca nu ar fi fost vorba de o profetie mai veche si totul se explica, cel putin partial.

Cartea arata intr-adevar impecabil, atat ca si text dar si ca aspect, si dovedeste ca uneori dragostea pentru literatura nu trebuie sa fie eclipsata de spiritul intreprinzator si dorinta de inavutire rapida prin aruncarea pe piata a unor adevarate catastrofe, cel putin in privinta redactarii. Meteahna de care unele edituri se pare ca nu mai scapa.

Este si un roman despre prietenie si tradare, despre puterea si forta de supravietuire a fiintei umane, dupa care, in ciuda nemultumirilor evidente, te simti mic in fata puterii creatoare a scriitorului si a mesajului transmis, si te bucuri ca Sebastian A. Corn a rezistat in fata provocarilor timpului si poate fi citit cu placere si astazi, la fel de bine ca in trecut. Daca s-ar concentra si mai mult asupra dezvoltarii unei actiune axata mai mult pe rasturnari de situatii (exista dar nu neaparat suficient de tensionate) si evenimente mai putin previzibile secundate de un fir epic mai intens, mi-ar placea si mai mult. Pe internet gasiti gasi cartea la oferta  pentru saptamana in curs pe site-ul editurii Cartea Romaneasca.

9 Comments

  1. PĂZEA! SPOILERE. DA MICI!

    Eu nefiind cu toată ţigla pe casă, se petrecu următorul lucru, doo puncte:
    – mi-am luat cartea acum câteva luni, încântată de ideea unui roman speculativ pe tema: cum a apărut vorbirea şi de ce, cum au ajuns anumite lucruri să aibă un nume şi nu altul şi de ce, dacă roata şi săgeata şi drac mai ştie ce obiecte arată peste tot la fel, cuvintele nu sunt peste tot la fel. (Adică de ce avem mai multe limbi?) Vreau să zic că, în momentul în care am aflat că subiectul cărţii e apariţia cuvintelor, toate întrebările de mai sus mi s-au ivit spontan în minte, tropăind după răspunsuri.
    – am citit primele pagini şi am observat că eroul, inventator al limbajului, era telepat şi din cauza asta oamenii credeau că le vorbesc zeii. or nu ştiu eu cum a fost atunci dar nu cred că telepatia a fost implicată.
    – ca urmare, am făcut bot şi am zis că io nu mă mai joc, că sigur în realitate nu a fost aşa (dar cum o fi fost oare, că mor să ştiu?)
    – m-am apucat să citesc altceva.
    Evident că autorul nu are nicio vină aici, că el nu mi-a promis nici marea, nici sarea, mie mi s-a năzărit. Şi până la urmă, e o operă fantastică, nu un roman istoric sau o lucrare ştiinţifică, deci zău că nu ştiu ce oi fi vrând şi eu, până la urmă.
    Problema este exclusiv la mine, aşa că aştept liniştită să îmi treacă hachiţele astea şi să citesc şi eu cartea.
    E clar că nu-s cu toată ţigla pe casă!

  2. Eu nu cred ca nu esti cu tigla:P si cred ca si voicunike ar fi de acord:D

    Si da, la inceput se foloseste un pic mai intens de puterile sale pentru a-si atrage oamenii de partea lui dar de pe la mijloc incolo nu prea ai sa mai intalnesti asa ceva, din moment ce legenda lui deja se raspandeste si nu mai are rost sa insiste prea tare, isi foloseste puterea doar pentru comunicare.

    Si oricum, daca speri sa ti se dezvaluie cine stie ce miracol al lingvisticii mai bine nu o citesti. Din punctul meu de vedere are un strop de adevar si restul este imaginatie pura.

  3. Din pacate nu am citit aceasta carte, si nici nu stiu cand voi avea ocazia (motive obiective bai!). Insa lecturand recenzia ta, mi-au revenit in tartacuta anumite senzatii de acum multi ani, cand am citit/frunzarit “Cartea Brundurilor”.
    Senzatia mea de atunci a fost ca autorul se ia prea in serios cu scrisul, cu procesul scrisului in sine. Fraze curgatorare, rafinate, frumos intoarse si legate. Din acest punct de vedere jos palaria. Acum vin presupunerile: tocmai din cauza acestei concentrari asupra constructiei frazei, parea ca domnul autor uita de actiune, de poveste. Desi scriitura era impecabila si povestea spusa frumos, totusi lectura nu era atractiva, nu te “prindea”. Se jongla intre cele doua planuri, fara o legatura aparenta, apoi in cateva fraze se facea lumina si totul devenea previzibil, condimentat cu prea putine intrigi, intorsaturi de situatii, prea putin suspans sau prea putina actiune… Cartea nu imi genera dorinta de a vedea ce se intampla mai departe.

  4. Oricum, cred ca domnu’ Corn s-a suparat pe noi…

  5. Ei, poate o fi ocupat. Chiar eram curioasă cum o să reacţioneze, că am văzut reacţii diverse din partea autorilor pe blogul vostru.
    Iar “Brundurile” era o carte practic neterminată…

  6. nu, nu m-am suparat, dar cum, doamne iarta-ma, as putea sa ma bag intr-o discutie despre o carte pe care am scris-o?
    fiecare cititor si/sau critic/recenzent are dreptul la parerile sale, la preferintele sale si nu e treaba autorului sa-i influenteze opiniile. cu atat mai putin, un scriitor nu trebuie sa-si explice un text in fata unor cititori care nu au citit, inca, respectivul text…
    eu cred ca un scriitor isi termina treaba vizavi de un text din momentul in care cartea este publicata. la ce sa mai intervina? ce si cat avea de spus – a incaput in carte si, cand a dat “bun de tipar”, inseamna ca si-a epuizat misiunea: cartea trebuie sa-si fie siesi argument.
    nu cred ca un scriitor trebuie sa justifice un text sau sa-l explice. Cartea Brundurilor a fost o exceptie pentru ca nu a primit NICIODATA un bun de tipar din partea mea (de fapt, nici nu mi-a fost cerut, caci n-as fi avut CUM sa-l dau unui text nefinalizat)…
    in concluzie: nu e vorba de nici o suparare. nu consider, insa, ca am dreptul sa-mi comentez textul, indiferent daca sunt, sau nu, de acord cu opiniile cititorilor.

  7. concluzia a fost formulata deficitar, asa ca, reformulez:

    nu consider ca am dreptul sa-mi comentez textul, indiferent daca opiniile cititorilor sunt pro sau contra respectivului text.

    spun asta pentru ca, la un moment dat, poti sa fii de acord cu opiniile defavorabile ale cititorilor.

  8. la motivatia pe care ati adus-o in discutie ma gindisem si eu 😀

  9. Cartea Brundurilor n-avea cum sa apara drept text finalizat, doar era un manuscris lasat neterminat de Frank Herbert fiului sau nenascut. S-au gandit bine aia de la Nemira.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu