Elantris – Brandon Sanderson

Romanul “Elantris” publicat in 2005 la editura Tor Books si apoi in 2007 la Tritonic, constituie debutul lui Brandon Sanderson pe piata cartilor fantasz. Din ce am gasit a avut un impact destul de bun asupra cititorilor in tarile unde a fost tradusa, surprinzator de multe, tinand cont ca a fost o carte de debut. Desi nu a planuit nicio continuare a mai publicat intre timp si “The hope of Elantris” o povestire de 25 de pagini, ce incearca să completeze unele goluri si elemente ramase descoperite in romanul original.

Povestea este destul de simpla. Elantrisul a fost un oras de poveste pina acum zece ani in urma, cind subit a decazut si odata cu aceasta nefericire o maladie ciudata a lovit locuitorii tarii Arelon. Trebuie mentionat ca Elantrisul se gasea asezat alaturi de orasul Kae, capitala acum a statului Arelon, iar boala respectiva, numita Shaod, se instala pe timpul noptii la intamplare doar la locuitorii orasului Kae.

Actiunea este plina de intrigi si rasturnari de situatie, parca cam multe la un moment dat, de la mijlocul povestirii cam fiecare final de capitol prezinta o asemenea concluzie partiala, menita sa mentina in priza cititorul.Totusi mi-a staruit impresia ca intriga s-a incalcit cam tare iar la momentele cheie cind tot misterul trebuia ridicat nu m-au multumit indeajuns explicatiile oferite. Inceputul romanului se concentreaza asupra prezentarii celor doua religii ce se vor confrunta de-a lungul povestirii motivand, in mare parte, actiunilor personajelor si impulsionandu-le sa actioneze ca atare.  Mi s-au parut destul de greu de urmarit ideologiile celor doua curente, mai ales prin prisma denumirilor alese de autor ale diverselor elemente constituitive dar si a faptului ca nu sunt un fan prea infocat al unor asemenea descrieri. Chiar daca ele vin sa completeze intregul tablou al intrigii ce se desfasoara de-a lungul romanului. Personajele principale, printesa Sarene din Teod, printul Raoden si chiar si gyonul Hrathen reprezentantul cultului Shu-Dereth sunt bine construite si nu poti sa ramai rece la momentele tensionate ale cartii si nici sa ignori finalitatea actiunilor ce le insotesc destinul..

As fi fost mai multumit daca s-ar fi prezentat in detaliu povestea Aeoni-lor, insotitorii din timpuri stravechi ai elantrienilor, ajunsi acum doar in preajma nobililor de rang inalt, transmisi din generatie in generatie si prin urmare, probabil, nemuritori. Aenoi sunt folositi in special ca mjiloace de comunicare pe distante mari, vehiculandu-se idea ca au fost creati sa serveasca. Ei apar prezentati sip e coperta originala drept fiinte ce traiesc in interiorul unor sfere de sticla mereu luminate. Nici explicatia oferita pentru a lumina misterul Shaod-ului nu mi s-a parut prea convingatoare daramite edificatoare. Spre final actiunea se accelereaza intervenind multe noutati ce mai salveaza din acalmia generala se domina cartea, subjugata de lantul intrigilor specifice de curte, aduse in prim plan cu fiecare ocazie. Magia se face mai putin simtita doar spre final avem parte de ceva spectacol nu neaparat impresionat.Luptele urmeaza acelasi principiu al magiei din loc in loc avem parte de ceva rabufniri scurte totul luand amploare cu scenele finale.

Sanderson nu mi s-a parut un scriitor cu o imaginatie extraordinara sau debordand de talent. In principiu, daca analizam scrierea la rece avem o poveste fantasy clasica pusa in scena intr-un cadru modern, cu priza la cititorii din ziua de azi, fara prea mari pretentii si explicatii pe masura lor. Poate trebuie avut in vedere ca este si un roman de debut insa nu cred ca este o scuza valabila.

Intre timp scriitorul a mai publicat un ciclu de trei carti in lumea Mistborn, “Mistborn: The Final Empire“, “Mistborn: The Well of Ascension” si “Mistborn: The Hero of Ages“, “Alcatraz Versus the Evil Librarians” si a fost ales sa continue ultimul roman al regretatului Robert Jordan plecat prematur anul trecut dintre noi, “The Wheel of Time: A Memory of Light“. Din spusele scriitorului reiese ca a mai scris inca sase romane pina la Elantris, ce a fost intr-un final acceptat spre publicare. Ca un amanunt picant se pare ca intelegerea initiala avuta cu publisher-ul Tor Books presupunea ca Sanderson va publica o alta carte, desi nu s-a mai auzit nimic de ea pina acum, “Way of Kings“. Despre aceasta scriitorul ar fi afirmat ca si-ar fi dorit sa constituie inceputul unei serii, tineti-va bine, de 10 romane fantasy…Proiect nefinalizat pina la momentul de fata. Oare ii pare rau cuiva?

6 Comments

  1. Pingback: Revista blogurilor, 3-9 noiembrie | bookblog.ro

  2. Mi-a placut “Elantris”. Intr-adevar nu este cel mai bun roman fantasy pe care l-am citit si nici Sanderson cel mai bun scriitor. Dar a creat o poveste destul de interesanta (sfarsitul mi s-a parut un pic prea Hollywood-ian). Si cred ca Brandon Sanderson va progresa, sper ca o va face, pentru ca trebuie sa scrie intr-una dintre seriile mele preferate, “Wheel of Time” 🙂
    Foarte buna recenzie 🙂

  3. Cartea asta m-a pacalit, dupa o lunga pauza fara SF&F asta a fost primul fantasy pe care l-am citit si mi-a placut destul de mult. Dupa cateva saptamani in care am avut timp sa “diger” cartea mi-am dat seama ca de fapt nu mi-a prea placut.

    Ideile din carte nu se “pupa”, nu se imbina cum trebuie, apar evenimente care se vor socante, originale dar care sunt doar abracadabrante, neconvingatoare… Seon-ii par a fi aruncati la nimereala in carte, interesanti ca idee dar nefolositi la capacitate maxima, cu sau fara ei cartea e exact la fel… Motivul pentru care Ahan tradeaza grupul conspiratorilor m-a lasat cu gura cascata, e de o imbecilitate fantastica… Regele Iadon participa la sacrificii umane (wtf?)… Sarene da lectii de scrima (lol?), care lectii de scrima sunt puse mai tarziu in practica intr-un mod penibil… Ideea lacului in care sunt “inmormantati” Elantrienii e atat de fortata, de scoasa din burta… Si deus ex-ul care pune capac la toate, calugarii din Dakhor care se pot teleporta.

    Si da, s-a exagerat cu rasturnarile de situatie, 2-3 sunt ok dar in Elantris parca sunt cate una la fiecare 10 pagini. Tot ce mi-a placut a fost Shaod-ul si efectele lui cand se transforma in blestem, Hrathen (desi parca se cam cliseizeaza spre sfarsit) si culmea, Wyrn care nici nu apare in carte.

  4. corect…mai ales ca sunt destul de previzibile unele faze..gen predarea scrimei…e clar ca la un moment dat va fi folosita cumva, nu degeaba s-a insistat atat..

    plus, da, rasturnarile sunt mai mult sau mai putin credibile…

  5. Recomand cu caldura cartea, chiar daca nu este pe gustul tuturor asa cum se arata mai sus (parerile sunt impartite) cred ca sa poate invata ceva din ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

  • Haiganu